De la răsfoit la scrolling: lupta pentru atenție, noul petrol care alimentează războaiele din mințile noastre

Două prezentări și câteva cărți despre declinul democrației liberale în era conținutului produs pentru cine plătește, nu pentru public.

Lupta pentru atenție pare că e tot ce mai contează azi în economie și în politică.

Dintr-o perspectivă de business, ecuația e simplă: atenție => bani => putere. Dacă ești politician, formula se ajustează discret: atenție => putere => bani.

Dacă înțelegi și una, și alta, felicitări: gândești exact ca președintele Statelor Unite!

A deține un rol-cheie în remodelarea aspirațiilor noastre a devenit principala preocupare a platformelor care ne dețin și ne tranzacționează atenția.

Tehnologia a ajuns deja în punctul în care poate prezice corect chiar și intenții pe care nu ni le conștientizăm încă.

Atenția planetei este o piață care a depășit pragul de 90 de milioane de dolari pe oră.

• Așa se „traduce” suma de 800 de miliarde de dolari pe an — la care este estimată, în prezent, piața globală de publicitate (atenție, vorbim doar despre online, fără TV și fără alte medii).

Principala problemă sistemică pe care o avem de rezolvat este următoarea:

Mașinăriile care analizează fiecare secundă pe care o petrecem online nu fac diferența dintre un nou smartphone și un nou smartass.

Treaba lor este să „optimizeze” și să „vândă”.

Nu să transforme planeta într-un loc mai bun. Fie că vorbim despre un produs comercial sau despre un produs electoral, pentru roboțeii ecosistemului adtech este fix același lucru!

• Întrebarea-cheie este: ce șanse de supraviețuire mai au societățile democratice în fața acestui tsunami care îneacă în zgomot algoritmic orice voce rațională și orice informație cu adevărat importantă?

China și SUA se luptă și inovează non-stop.

Europa comentează, protestează și reglementează (de luni până vineri, cel mult 8 ore pe zi, work from home).

What can go wrong?

Nu vom afla niciodată cât a investit China pentru a transforma TikTok în ceea ce este astăzi, adică aplicația unde o mare parte a populației occidentale — în special tinerii — petrece ore întregi, zi de zi.

După cel de-al doilea război mondial, SUA și-au construit imaginea de societate-model în zeci de ani, cu largul concurs al mașinăriei de la Hollywood.

Astăzi, China face același lucru mult mai rapid, mult mai ieftin și 100% personalizat. O face prin intermediul TikTok — unde clipurile cu cât de nașpa e în America si cât de cool e China care “trăiește deja în anul 2050” zburdǎ cu scor de viralitate maxim.

Altfel scris, China a făcut sub nasul nostru (adică acolo unde ținem telefonul) trecerea de la marile ecrane pentru toată lumea la foarte micile ecrane pentru fiecare în parte.

A dezvoltat un instrument de influență globală al cărui impact, oricum masiv, sporește odată cu maturizarea utilizatorilor platformei.

• De ce algoritmul Douyin din China e radical diferit de cel al produsului pentru export TikTok este un subiect în sine.

Din fericire pentru SUA, nu și pentru UE, companiile americane (mai ales Meta și Alphabet) dețin încă, împreună, o pondere majoritară printre utilizatorii din Europa.

• Acesta este motivul pentru care, vrând să-și protejeze poziția dominantă, administrația Trump pare decisă să intre într-un război comercial cu UE. După cum am explicat aici. O măsură imorală, în opinia mea, dar eficientă din punct de vedere strategic pentru interesele Americii.

Apropo de interesele SUA, relația tech-putere este din ce în ce mai evidentă și din ce în ce mai bine documentată.

• Vă recomand, tot pe acest subiect, această “bijuterie” editorială și grafică - de salvat și citit pe îndelete.

Europa nu există în acest joc!

Platformele locale, fragmentate (aplicații naționale, site-uri de știri), se zbat la 10%-15% mind + market share. La capitolul “venituri”, ponderea e chiar mai mică, cel puțin în România: sub 10%.

În ceea ce privește o posibilă concurență europeană în domeniul monetizării atenției… chinezii și americanii pot să fie liniștiți.

Aici, micile startup-uri tech își cheltuiesc aproape toți banii pe respectarea legislației și, dacă le mai rămâne ceva, își cumpără un bilet de avion, doar dus, spre Dubai, Singapore ori Austin.

Da, sunt răutăcios, dar încă sper ca, măcar în ceasul al 12-lea, Europa să înțeleagă că e nevoie de măsuri urgente care să ne readucă în jocul tech global.

[O paranteză: Europa a lansat o rețea socială de tipul Facebook, pornind din Belgia, în 1999, deci cu 4 ani înaintea MySpace).

În faza de maturitate, proiectul s-a numit Netlog. La finalul anilor 2000, ajunsese la peste 93 de milioane de utilizatori din întreaga lume.

• Știu foarte bine această ‘picanterie’ dintr-un motiv despre care pot vorbi abia acum: la un moment dat, cei de la Netlog au vrut să cumpere TPU — o rețea socială de tip Q&A pe care o lansasem în România, în 2008, împreună cu echipa TreeWorks / Cătălin Teniță (care pe atunci era antreprenor tech, nu intrase în politică).

  Tranzacția cu Netlog n-a mai avut loc pentru că The Facebook (cum se numea la început) a atacat și învins rapid: utilizatorii Netlog au migrat imediat spre noua jucărie, lansată dintr-un dormitor de la Harvard de un tânăr pe nume Mark.

  TPU încă funcționează și azi. Netlog a dispărut.

Am închis paranteza].

Revenind la durerile din prezent, cred că Europa mai are o singură șansă pe acest front: să spere că va putea copia cândva modelul american în relația cu Bytedance / TikTok.

Și anume, să preia algoritmul și să-l “decupleze” de partea comercială (publicitate, monetizare de la utilizatori etc). Teoretic, e o idee interesantă.

Practic, nu e atât de simplu pe cât pare: cele două componente sunt extrem de legate pentru ca această separare să se poată realiza.

“Scrolling is the new smoking”. Cum a ajuns monetizarea dependenței un model de business de succes.

Slide-ul din prezentările mele care îi enervează cel mai des pe colegii din companiile big tech arată așa:

Astfel, consider că business-ul de media algoritmică — adică ceea ce numim acum, foarte greșit, social media — trebuie să fie așezat alături de industriile care folosesc același mecanism al dependenței: gambling, tobacco, junk food etc.

• Dacă ai chef să vezi argumentația mea, dă un click aici

Dacă n-ai, îți zic aici, pe scurt, care este modelul:

Provocarea, menținerea, amplificarea și monetizarea dependenței de scrolling.

Altfel scris, scopul final al acestor platforme este atingerea stadiului patologic al sintagmei „client fidel”: generarea de consum excesiv și incontrolabil prin exploatarea vulnerabilităților.

Cam asta fac și traficanții de droguri — diferența fiind că ăia nu pretind că fac ceva onorabil și că ei își riscă libertatea și chiar viața, în vreme ce liderii companiilor de media algoritmică vor să ne convingă că sunt niște tipi cool, care vor binele lumii.

De unde mă uit eu, un mafiot asumat e demn de mai mult respect :)

Nu sunt sigur că glumesc!

Click acum pe video, n-o să-ți vină să crezi!

Ca să nu mă lungesc și mai mult decât am făcut-o deja, în videoul de mai jos explic, pe cât de scurt și de „amuzant” pot, cum am ajuns aici:

• E o prelucrare video după prezentarea mea de la Hack for Facts II (un proiect inițiat de AmplifyONG alături de Ethical Media Alliance, despre care puteți citi mai multe aici).

Câteva idei:

• în zgomotul algoritmic, doar ~3,5% din conținutul de interes public (știri din educație, politică, economie) mai ajunge la public;

• eroarea conceptuală a erei web 2.0 este că a pus informarea, formarea opiniei și chiar votul în aceeași „mașină” optimizată pentru conversii și engagement — e ca și cum ne-am lua știrile dintr-un motor de e-commerce;

• în logica asta, informarea corectă a devenit o marfă tranzacționabilă, doar suport pentru reclame - iar ce e senzațional (nu real) câștigă mereu licitația pentru atenția noastră;

• când un întreg sistem social, politic și economic se bazează pe o fraudă — nu chiar la figurat, că și furtul atenției tot furt este — pare evident că în acel mediu înflorește tot ce e mai rău;

• explic cu exemple cum acest mediu este perfect pentru acțiuni de tip infowar;

• la final, ofer și soluțiile pe care le-am identificat până acum în cadrul Ethical Media Alliance.

M-aș bucura să vedeți video-ul integral. La 2x speed durează 10 minute. Aveți, la final, și shortcuts spre principalele capitole și idei.

• Dacă preferați limba română, aici este o prezentare similară de acum câteva luni în care regăsiți ideile de bază + o dezbatere găzduită de Romanian Business Leaders Summit, cu sprijinul celor de la Banca Transilvania.

Închei cu cărți și cu alte surse care vă pot ajuta să înțelegeți fenomenul

Tema merită, desigur, o abordare mai amplă — pe care, poate, o voi așeza cândva într-o carte, într-un curs ori într-un produs media mai complex.

Sau poate că nu.

Deci, dacă te preocupă subiectul — iar dacă ai ajuns cu cititul până aici, sunt șanse să te ;) —, las mai jos o listă de cărți și de alte resurse care surprind, din perspective diferite, complexitatea fenomenului.

Iată și motivația să continui explorarea:

intrăm într-o eră în care cei ce vor putea înțelege în profunzime ce ni se întâmplă vor avea un avantaj major.

Era în care adevărul — în sensul informației de interes public — este “not cool”, “neprofitabil”, “neproductiv” etc… va trece.

O lume condusă de instrumente bazate pe A.I. nu poate să funcționeze optim în haos informațional.

A.I.-ul are nevoie de date și fapte clare, nu de combustibil pentru halucinații.

Ce a stricat tehnologia (rea), tehnologia (bună) să repare!

Amin!

Iată acum și recomandările de lectură promise.

Plus un clip, bonus:

McLuhan: mediul nu e ambalajul, e mesajul (1962–1967)

Filosoful canadian Marshall McLuhan a avut intuiția că nu doar ce se spune contează, ci mai ales prin ce mijloc se spune.

Adică mediul (cartea, TV-ul, ziarul, telefonul, rețelele) nu sunt simple „ambalaje”, ci schimbă felul în care gândim, simțim și relaționăm — pentru că schimbă ritmul vieții și felul în care gestionăm o resursă neregenerabilă: atenția.

Ideea “the medium is the message” apare în cartea Understanding Media (1964).

În era radioului, nu prea putea câștiga popularitate un politician cu o voce iritantă. În era social media, nu poate câștiga decât cine știe cum, cât și în ce fel să posteze pe rețele.

Nu câștigă ideile valoroase, ci abilitatea de a folosi și manipula percepțiile exact cum cere mediul “la modă”.

În cartea The Medium is the Massage* (1967), lansată împreună cu designerul Quentin Fiore, McLuhan transmite aceeași idee într-un format de tip colaj, fragmentat — cumva asemănător cu felul în care consumăm azi informația în feed-uri.

• *Nu e un typo: povestea titlului ce poate părea ciudat este aici.

Ce e important la McLuhan în contextul „economiei atenției”:

• tehnologiile media sunt niște extensii ale noastre (ne extind vocea, ochii, memoria, prezența), dar vin cu un preț: ne reorganizează atenția și viața (dacă nu credeți, verificați-vă timpul petrecut cu nasul în ecranul telefonului și încercați să analizați conștient de câte ori dați click pe notificări…).

În volumul The Gutenberg Galaxy (1962), tot McLuhan scrie cum tiparul a schimbat lumea și popularizează ideea de „sat global”.

El nu spune că „mediile sunt rele”. Spune doar că, dacă nu înțelegem și nu conștientizăm efectele mediilor asupra noastră, devenim vulnerabili la ele.

I can’t agree more!

Adam Aleksic: de ce încep oamenii să vorbească precum ChatGPT (2025)

Fac un salt spectaculos de 60 de ani, ca să vă mai recomand și această prezentare. Cu scuze că stric cronologia, dar are legătură cu viziunea lui McLuhan.

• La cei doar 24 de ani ai săi, Adam Aleksic reușește o performanță remarcabilă în doar 5 minute de TED speech.

Hit play!

• Vă las mai jos și două slide-uri din prezentare. Context, în video.

  

  

Postman: când discursul public devine showbiz (1985)

În Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (1985), Neil Postman mută discuția de la „ce spune televiziunea?” la „ce face televiziunea cu felul în care putem vorbi despre lume?”.

Postman spune că televiziunea nu e doar un canal, ci un regim al atenției: preferă viteza, imaginea, emoția, familiaritatea — iar asta împinge inevitabil politica, educația, religia și jurnalismul spre spectacol.

Înainte să apuci să judeci argumentul într-o dezbatere electorală, ți-ai format deja impresia din felul cum “dă pe sticlă” un candidat.

Nu mai căutăm idei, ci „consumăm” și votăm prezențe, deci aparențe.

Ce adaugă Postman ideilor lui McLuhan este, printre altele această intuiție: nu doar că mediul schimbă mesajul, dar mediul poate degrada capacitatea unei societăți de a susține conversații serioase, pentru că acestea devin necompetitive în fața divertismentului.

A se reține: aceasta era o îngrijorare formulată cu două decenii înainte de a apărea primele rețele de socializare. Acum, avem mii și mii de mici televiziuni care “emit” exact ce vrea să audă / vadă / consume fiecare dintre noi:

• În cazul TikTok, algoritmul se adaptează în timp real la dispoziția noastră în fiecare minut de scroll — adică “next level” în comparație cu algoritmii Instagram ori YouTube.

  Altfel spus, Bytedance rezolvă în mod dinamic și în timp real nevoile fiecărui utilizator, în orice moment.

  Ai chef de elefanți roz? Asta primești! Dacă peste 15 minute vrei faze tari din fotbal, se rezolvă pe loc. Iar elefanții roz devin “istorie”.

Tim Wu: industria care a învățat să ne „cumpere” atenția (2016)

Dacă ai timp să citești o singură carte despre „economia atenției”, citește The Attention Merchants: The Epic Scramble to Get Inside Our Heads (2016), scrisă de Tim Wu.

Wu (profesor la Columbia Law School) spune povestea „negustorilor” de atenție: cum a fost construită, în mai bine de 100 de ani, o industrie care rafinează aceeași artă — să capteze, să mențină și să vândă atenție.

Wu pune marketingul, mass-media și platformele digitale pe aceeași linie istorică.

Nu „internetul” a inventat problema; internetul doar a făcut-o: mai precisă (prin micro-targetare), mai rapidă (prin feedback instant), mai amplă (atenție generată 24/7), mai personală (fiecare cu ecranul lui, fiecare cu slăbiciunile lui, fiecare cu algoritmul lui).

Wu explică mecanismul economic: multe dintre produsele „gratuite” sunt, în realitate, subvenționate de reclamă — iar reclama nu plătește pentru „conținut bun”, ci pentru acces la tine, în momentul potrivit, cu stimulul potrivit.

Stai la o masă unde te plictisește conversația, scoți telefonul „doar un minut”, intri pe o aplicație. Minutul devine zece. Ai consumat zeci de micro-stimuli, în bucle mici de recompensă.

N-ai „ales” explicit nimic, ai fost ales: sistemul este optimizat să te țină acolo.

Adaug o perspectivă personală (pentru că detaliez asta și în prezentarea mea, aici): o bună parte a problemelor majore apărute în societățile democratice sunt generate de faptul că folosim un instrument nepotrivit într-un scop greșit.

E ca și cum ne-am informa în fiecare dimineață de pe eMag.

Problema e că, fix așa cum un magazin online nu e gândit pentru știri, nici social media nu sunt (deși pretinde a fi).

• Fun fact: Meta a renunțat să-și mai numească news feed-ul astfel abia în 2022, după 15 ani în care a indus întregii planete ideea că un ghiveci informațional format din pisici, bunici, dezinformări și urme de știri reale ar însemna… știri.

Algoritmii sunt proiectați cu un singur obiectiv: să satisfacă cerințele clienților de publicitate.

Iar acești clienți au o singură dorință, în 99% din cazuri: să vândă cât mai mult, cu costuri cât mai mici.

Prin urmare, platformele asta oferă: reach maxim, la preț minim.

Iar vestea proastă e că nu conținutul serios și nici știrile reale — și, cu siguranță, nu veștile bune — pot genera asta. Ci “conținutul viral”.

Viral. Nu real.

O anchetă jurnalistică serioasă durează luni de zile și costă zeci de mii de euro.

O știre inventată costă zero, se produce instantaneu și, cu puțin noroc, e răsplătită cu zeci, sute, sau chiar mii de euro, prin intermediul sistemelor de publicitate automatizată.

În plus, pentru a vinde un produs ai nevoie de retargetare — adică să re-vezi produsul X până începi să crezi că ai mare nevoie de el.

Informarea corectă și dezvoltarea gândirii critice funcționează fix pe dos: ai nevoie de puncte de vedere cât mai diverse și de informații verificate cât mai temeinic.

De aceea avem nevoie de jurnalism și de jurnalism + tehnologii noi, care să ajute adevărul să mai aibă o șansă.

O’Neil: când matematica devine armă (2016)

Dacă Wu scrie despre cine ne captează și apoi vinde atenția, Cathy O’Neil explică în cartea Weapons of Math Destruction: How Big Data Increases Inequality and Threatens Democracy (2016) cum pot deveni sistemele de modelare/optimizare un regim de putere.

O’Neil vorbește despre modele opace („black boxes”) care sunt greu de contestat, se auto-alimentează (feedback loops) și produc efecte sociale reale (inegalitate, excludere, manipulare).

Cartea ei nu e despre social media în mod exclusiv, ci despre ce se întâmplă când decizii importante sunt externalizate către sisteme opace, optimizate pentru metrici.

În ecosistemul media, logica de optimizare continuă — click, watch time, engagement — împinge conținutul spre extremele care performează: indignare, frică, „dușmani”, scandal, simplificare, pericol!

• Sau, pur si simplu, ne îndeamnă să producem conținut facil - precum cel care a performat cel mai bine în perioada în care am analizat asta la Ethical Media Alliance, de exemplu. Un fragment relevant în acest sens expun aici.

Asta nu pentru că „platformele sunt malefice” într-un sens moral, ci pentru că metricile lor sunt pur contabile, iar informația de interes public este o treabă mult mai complicată de atât.

Adevărul are nevoie de timp, de context, de verificare. Engagement-ul are nevoie doar de reflex.

Dependența de scrolling este deja amplu documentată: până și primatele expuse non-stop feed-ului vioi cu imagini colorate, sunete ciudate și diverse alte maimuțele (la propriu și la figurat) devin dornice să consume cât mai mult timp cu nasul în ecran.

Adică… devin dependente.

Biasul negativității: combustibilul care complică ecuația și alungă oamenii de la știrile care contează

Aici intră un ingredient psihologic fără de care tot tabloul rămâne incomplet: negativity bias — tendința noastră de a acorda mai multă greutate informațiilor negative decât celor pozitive.

Am două recomandări, la acest capitol:

Factfulness (Hans Rosling, Ola Rosling, Anna Rosling Rönnlund, 2018)

În Factfulness (2018), Rosling și coautorii arată de ce percepem lumea ca fiind mai rea decât este: nu doar din cauza ignoranței, ci și din cauza felului în care funcționăm psihologic și mediatic.

Un efect secundar important pentru media: știrile sunt, structural, despre abatere, conflict, risc, criză.

Și e normal — dar când asta devine dieta exclusivă, creează o realitate psihologică falsă: „totul se prăbușește”. Fals.

The Power of Bad (John Tierney & Roy F. Baumeister, 2019)

The Power of Bad: How the Negativity Effect Rules Us and How We Can Rule It (2019) spune că răul are „putere” mai mare decât binele atât în atenția noastră, cât și în memorie și în comportament.

Acum combină asta cu Tim Wu: o industrie care vinde atenție va învăța repede ce funcționează. Iar dacă negativul câștigă, negativul va fi produs, amplificat, reciclat.

Nu e conspirație, e model de business.

Post-Truth (Lee McIntyre): când emoția scoate adevărul din cadru (2018)

„Post-truth” nu înseamnă că adevărul a dispărut, ci că adevărul ajunge să conteze mai puțin decât apartenența, emoția și utilitatea politică a unei narațiuni.

Oxford Dictionaries a popularizat termenul în 2016 (Word of the Year), definindu-l ca situații în care „faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelurile la emoție și credință personală”.

În același an, Oxford a semnalat și o creștere abruptă a utilizării termenului (≈2.000% față de 2015), în contextul Brexit și al alegerilor din SUA.

• Apropo de acele alegeri, un text pe care l-am scris “inspirat” de ce se întâmpla atunci este aici. Da, sunt aproape 8 ani de atunci.

McIntyre (MIT Press, 2018) insistă însă pe ceva mai incomod: post-truth nu e doar „minciună” sau „spin”, ci o strategie prin care adevărul e tratat ca obstacol, iar realitatea devine negociabilă.

Într-un text adaptat din carte, el spune explicit că astfel de provocări au fost „îmbrățișate ca o strategie pentru subordonarea politică a realității” — asta e definiția lui de lucru pentru post-truth.

În acest context, „post” nu înseamnă că am trecut „după” adevăr, ci că adevărul e eclipsat de ideologie și utilitate.

Adaug și eu aici o altă observație “for fun”, în context: Trump și-a numit platforma social media Truth Social. Practic, când postează ceva, se poate spune că e un post truth :)

Omul joacă, de fapt, corect. Doar că nu ne-am prins noi!

Revenind, cartea e convingătoare tocmai pentru că arată drumul către post-truth: nu pornește din social media, ci din negarea științei ca „manual” de erodare a consensului — întâi plantezi îndoiala, distrugi ce se numește “shared reality”, apoi construiești falsa impresie că „nu se știe nimic sigur” și împingi publicul în tabere.

Cu cât mai îndepărtate și mai fragmentate, cu atât mai eficient (am evitat în ultimul moment să scriu bine).

În logica economiei atenției, post-truth nu e o anomalie, este un tip de conținut perfect compatibil cu sistemul: nu cere timp, verificare și răbdare, ci reacție, apartenență și „inamici” — adică exact semnalele care se monetizează cel mai ușor (click, share, comentariu, watch time).

Alte 4 cărți de pus pe listă

Las mai jos și alte cărți pe care nu le-am citit, dar care mi-au fost recomandate și par interesante:

• Edward Bernays — Propaganda (1928): „manualul” clasic al persuasiunii în masă; util ca preistorie a industriei atenției.

• Daniel J. Boorstin — The Image: A Guide to Pseudo-events in America (1962): este o carte despre „pseudo-evenimente” — evenimente făcute ca să fie relatate, nu pentru că sunt importante.

  • Sună a PR modern și „stunts” pentru social media. Vă mai amintiți de haitienii care mâncau câini și pisici, da?

• Nicholas Carr — The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains (2010): despre efectele internetului asupra atenției și lecturii profunde — o piesă importantă pentru a înțelege de ce „nu mai avem răbdare”.

• Shoshana Zuboff — The Age of Surveillance Capitalism (2019): cum datele comportamentale și predicția devin element esențial în economie.

FFW | Capitolele principale din prezentarea mea de la “Hack for Facts” II

Prezentarea e din cadrul How To Web 2025 — acolo unde, alături de colegele și colegii de la AmpliFY ONG, am organizat un eveniment-satelit prin Ethical Media Alliance (o inițiativă care îmi aparține).

• Detalii despre eveniment puteți citi aici.

00:00 – Intro: Why journalism & tech are a “love & hate story”;
00:37 – Only 3.5% of online content is public-interest news;
01:10 – How did we get here? Democracy in the algorithmic era;
01:40 – Why solutions must come from tech, not just media;
02:00 – Why humans love small lies: micro-manipulation psychology;
02:30 – Fake news existed long before the internet;
02:56 – Life moved online: generations and time spent in digital spaces;
03:29 – The internet as a new medium (text + audio + visual + social status);
04:18 – Politics + technology: the mechanics of power and manipulation;
04:44 – Medieval institutions vs. digitally native citizens;
05:00 – From Web 0.0 to Web 1.0: the early internet;
05:43 – Editorial vs. commercial separation before algorithms;
06:06 – 1994: the first banner ad and the start of the systemic error;
06:34 – Optimization mania: clicks, impressions, retention;
07:10 – Web 2.0: total overlap of media and advertising;
07:34 – Web 2.0 runs on ads, not social impact;
08:00 – Pandemic: how Big Tech profited from polarization;
08:29 – Hate as a scalable business model;
08:52 – Where the money goes: 1% for journalism;
09:22 – Why Big Tech ignores local media (0.06% revenue share);
09:44 – Political “propaganda funds” and the manipulation machinery;
10:00 – How algorithmic manipulation gets bought and sold;
10:46 – “Truth became a tradable commodity”: algorithms vs. journalism;
11:13 – Why sensationalism wins every bid;
11:41 – The absurdity of using an e-commerce engine for news & voting;
12:00 – Machines are efficient, not ethical;
12:30 – Sean Parker: exploiting vulnerabilities in human psychology;
14:00 – Scrolling as an addiction (parallels with tobacco & gambling);
14:36 – Why “ethical tech” is essential for democratic societies;
14:58 – Investigative journalism: high cost, zero revenue;
15:19 – Algorithmic content vs. journalism: two different worlds;
15:47 – Fully fake news ecosystems (fake ads + fake sites);
16:12 – How disinformation fuels geopolitical extremism;
16:39 – The black market for viral manipulation;
17:00 – Consequence: media trust drops to 33%;
17:33 – Yuval Harari: without trust, democracy collapses;
18:02 – “How can we act?” Introducing solutions;
18:24 – Ethical Media Alliance: mission & strategy;
18:44 – Moving resources from clickbait to journalism;
19:27 – Ethical advertising, content, and PressPay solutions;
19:50 – Closing message & invitation to join.

Bibliografie extinsă

[Ordonată cu ajutorul ChatGPT, Claude și Gemini]

• Neil Postman — Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (1985) — pagina Wikipedia

• Guy Debord — The Society of the Spectacle (1967) — consultă Wikipedia

• Marshall McLuhan — The Gutenberg Galaxy: The Making of Typographic Man (1962) — vezi detalii pe Wikipedia

• Marshall McLuhan — Understanding Media: The Extensions of Man (1964) — Wikipedia

• Marshall McLuhan & Quentin Fiore — The Medium is the Massage: An Inventory of Effects (1967) — Wikipedia

• Tim Wu — The Attention Merchants: The Epic Scramble to Get Inside Our Heads (2016) — deschide pe Wikipedia

• Cathy O’Neil — Weapons of Math Destruction: How Big Data Increases Inequality and Threatens Democracy(2016) — Wikipedia

• Hans Rosling, Ola Rosling, Anna Rosling Rönnlund — Factfulness: Ten Reasons We’re Wrong About the World—and Why Things Are Better Than You Think (2018) — Wikipedia

• John Tierney & Roy F. Baumeister — The Power of Bad: How the Negativity Effect Rules Us and How We Can Rule It (2019) — Wikipedia

• Lee McIntyre — Post-Truth (2018) — Wikipedia

• Daniel J. Boorstin — The Image: A Guide to Pseudo-events in America (1962) — Wikipedia

• Edward S. Herman & Noam Chomsky — Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media(1988) — Wikipedia

• Eli Pariser — The Filter Bubble: What the Internet Is Hiding from You (2011) — Wikipedia

• Nicholas Carr — The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains (2010) — Wikipedia

• Pierre Bourdieu — On Television (1996; trad. eng. 1998) — Wikipedia

• Shoshana Zuboff — The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power (2019) — Wikipedia

• Jean Baudrillard — Simulacra and Simulation (1981; trad. eng. 1994) — Wikipedia

• Edward Bernays — Propaganda (1928) — Wikipedia