Șapte roluri ale ecranului

Am văzut de curând un serial foarte consistent, plin de elemente pe care le-aș numi "lansatoare" sau "fitile" sau "semințe" sau "startere".

Mă gândesc la acele elemente ale unei creații care nasc imediat, în capul spectatorului, conexiuni, rămurele, continuări, asocieri, dezvoltări.

Focuri de artificii inversate, artificii de jos în sus, cam așa le văd: mai întâi explozia, la bază, apoi trasoarele de idei.

• Serialul se numește "Criminal: UK". Are două sezoane scurte, de trei, respectiv patru episoade.

Totul se petrece în două încăperi, ca-ntr-un teatru scindat: o sală de interogatoriu, unde există doar o masă și patru scaune, și o "regie", ca în televiziune, adică o cameră de unde vezi ce se întâmplă în "studio", însă fără a fi văzut.

Cele două încăperi sunt despărțite de un ecran imens, care "înăuntru" apare ca oglindă, iar "în afară" este (doar) un geam blindat.

Acest ecran uriaș face ca dinamica puterii din sala de interogatoriu ("Scena") să fie potențată de relația subtilă dintre "actori" și camera de supraveghere ("Regia").

În fiecare episod, în Scenă este adusă o persoană care are ceva de ascuns și pe care detectivii se străduiesc să o "supună":să o convingă să spună adevărul.

Există două tabere, grosso modo:

1) suspectul, care e personajul principal, ajutat, de regulă, de un avocat, a cărui misiune este de a echilibra raporturile de putere;

2) detectivii trimiși pe Scenă, ajutați de colegii lor din Regie.

În Scenă mai există un ecran, vizavi de ecranul-oglindă, iar acolo sunt proiectate, din Regie, fotografii sau înregistrări menite să contribuie la tentativa polițiștilor de a dărâma zidul apărării.

Cu alte cuvinte, pe lângă presiunea pe care o resimte venind din partea cealaltă a mesei, suspectul e prins între două ecrane: unul în care se reflectă, și dincolo de care știe că se află alți oameni (amenințare latentă), și unul care-l surprinde periodic, pentru că îi arată ceea ce, în principiu, nu (mai) vrea să vadă (amenințare concretă).

Ecranul prezentului și ecranul trecutului său.

Acest serial, cu "lansatoarele" sale, m-a pus să mă gândesc la misterul ecranului, cu imaginile sale suprapuse și întrepătrunse, cu ceea ce dezvăluie și ceea ce ascunde, cu magnetismul și spaimele pe care le induce.

Acum câteva nopți, fiindcă nu puteam să mai adorm, am identificat șapte roluri pe care le joacă ecranul.

Încerc să le detaliez mai jos.

1) Fereastră.

Orice ecran aprins sau activat deschide spațiul lumii noastre către ceva exterior, care e necunoscut și adesea străin.

Orice ecran introduce o delimitare de tipul "înăuntru" și "afară", iar acest acces la o altă lume stârnește deopotrivă curiozitate și teamă.

Putem formula relația cu ecranul în mai multe moduri, fiecare cu îndreptățirea sa: privesc la ecran, către ecran, pe ecran și prin ecran.

Ultimele două moduri îl transformă într-o fereastră: asta înseamnă că delimitarea e mai degrabă inconștientă, că mă interesează doar ce e dincolo și că uit, cel mai adesea, că spațiile diferă.

Pe fereastră sau prin fereastră, ni se oferă o altă lume. O altă lume se expune: Celălalt.

Îmi vine în minte un poem grozav al lui Ion Mureșan, intitulat chiar așa, "Poem": e în tren și vede pe fereastră o femeie mergând prin zăpadă, către un deal. Și se întreabă, fiindcă nu înțelege:

"... ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,

mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal

îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?"

Și se gândește la acea femeie, și caută în mintea lui un gând care să ajungă în mintea ei,

"ca să avem un cap în comun

ca și cum am fi două apartamente cu bucătărie comună"...

Dincolo de o fereastră e mai mereu cineva despre care nu știm nimic și care nu știe nimic despre noi.

Cum e posibilă această întâlnire? Cine e acel om? De ce îl văd tocmai pe el și ce legătură poate fi între noi?

Ion Mureșan rezolvă strălucit problema ecranului-fereastră:

"Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:

ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:

că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea

şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,

pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,

înspre un deal pustiu şi îndepărtat?"

2) Protecție.

Natura însăși a ecranului presupune o iluzie de putere din partea privitorului: eu sunt aici, privesc pe ecran, ce e "acolo" nu mă poate ajunge și (deci) nu mă poate atinge.

De aceea, în cinematografie, momentele în care un actor privește în obiectivul camerei de filmat sunt alese cu grijă, fiindcă ele presupun încălcarea convenției că noi, spectatorii, ne putem uita liniștiți la poveste fără ca și "povestea" să se uite la noi.

În apariția ecranului este încastrat acest complex de superioritate: n-aveți ce să-mi faceți: voi sunteți dincolo, în lumea voastră, eu sunt aici, dincoace, în siguranță.

Ecranul aprins/deschis/pornit îmi arată o lume, diferită de a mea, o lume despre care îmi spun, inconștient, că nu are cum să mă amenințe.

Trăiesc astfel un fel de amăgire a observatorului, ca și cum doar corpul meu ar fi de apărat.

Ca și cum ocuparea minții nu ar fi periculoasă, ci doar o relație detașată, în care sunt protejat oricum de faptul că acea lume nu știe de existența mea și nu știe nici că o observ.

Îmi vine în minte un roman de Paul Auster, "Trilogia New York-ului", în care protagonistului i se cere să urmărească, dintr-o casă, pe cineva aflat într-o altă casă. Și își imaginează că e vorba despre o persoană importantă, care merită deci să fie urmărită. Altfel ce rost ar avea misiunea lui?

Trec zile, trec săptămâni, și, dacă îmi amintesc bine, urmăritorul e tot mai uimit că urmăritul nu face mare lucru: doar se uită pe fereastră. Și își dă seama că, de fapt, și urmăritul îl urmărește pe el.

A urmări pe cineva are o valență magică, de legare: poate duce, și adesea o face, la o reacție similară.

La nivelul conștiinței, urmărirea obsesivă devine funcție bijectivă.

Iar dacă între urmăritor și urmărit există un ecran, niciuna dintre părți nu e protejată.

Nu există adăpost durabil în spatele ecranului.

3) Oglindă.

La ce te uiți, de fapt, când te uiți intenționat în oglindă? Nu te uiți la tine, fiindcă nu ești tu acolo, și nu te uiți nici doar la imaginea ta, fiindcă ești conștient că te uiți, deci nu te uiți la imaginea ta autentică.

Te uiți la imaginea ta știind că te uiți la imaginea ta. Deci: te uiți la tine – omul-care-se-uită-la-sine.

Te uiți la omul din tine.

Dar dacă te afli într-un spațiu prevăzut cu o oglindă pe care n-o poți eluda, evita, neglija? Dacă, prin urmare, te afli undeva unde ești continuu conștient că "omul de acolo, din imagine, e omul de aici"? Ce se modifică?

(Ați observat cum se comportă cei invitați pentru prima dată la o emisiune tv? Se uită constant la monitorul de control, aflat undeva în afara a ceea ce vedem noi, spectatorii, fiindcă acolo apare ceea ce se transmite acasă, acolo e felul în care vor fi "recepționați" și judecați...)

Dar dacă știi că acea oglindă nu e doar o oglindă, și mai știi și că dincolo de ea sunt oameni care se uită la tine? Ce se modifică în prezența unui asemenea ecran?

Ești și aici, ești și în oglindă, ești și pe (o) Scenă.

Îmi vine în minte Lacan, și al său "stade du miroir" (stadiul oglinzii), adică etapa în care un copil mic se descoperă în oglindă și capătă conștiința că "deține" (sau este) un corp unitar, pe care îl poate manevra.

"Stadiul oglinzii" ar fi, deci, acel moment, acea fază a vieții în care copilul devine un "Eu".

Și-atunci, încă o dată: ce se întâmplă când ecranul-oglindă te însoțește aproape mereu? Și ce se întâmplă când te însoțește încă din copilărie?

Din moment ce niciodată nu sunt doar "eu", cel de aici (care nu se uită la sine, ci își vede de treabă), ci mă raportez continuu atât la oglindă, cât și la cei ce (îmi imaginez că) mă studiază de dincolo de oglindă, nu e logic să apară identități fluide?

Cât de puternic să fii ca să te tot aduni într-un Eu unitar, din moment ce știi (ești conștient) că altfel ești văzut de dincolo de ecran, și din moment ce nu știi și cum?

4-5) Aliat sau acuzator.

Dacă e folosit pentru a reda înregistrări ale trecutului (tău), ecranul devine înlocuitor de martor: el "depune mărturie" pentru ce a fost. El îți arată fie ceea ce alții vor să vezi, fie ceea ce tu însuți ai păstrat ca să vezi.

De ce folosesc termenul de "martor"? Doar nu toți suntem duși, la un moment dat, într-o sală de interogatoriu.

Pentru că nu doar în fața statului, nu doar în cazul unei infracțiuni și nu doar în relație cu alții există suspiciune și suspecți. Pentru că, în viața de zi cu zi, fiecare dintre noi se judecă pe sine.

Procesul unic în care ne suntem atât propriul inculpat, cât și propriul judecător se desfășoară continuu, cât timp avem mintea întreagă.

Iar ecranul, dacă e introdus în acest proces, se poate dovedi aliat, dar, la fel, de bine, se poate constitui în acuzator.

Aici mi se pare potrivit să fac o precizare: toate aceste roluri ale ecranului se nasc doar în mintea noastră. El, în sine, nu e nici fereastră, nici oglindă, nici acuzator.

Dar ce mă interesează este această capacitate proteică pe care o are ecranul în relație cu noi, de a ne induce tot felul de proiecții, prin intermediul a ceea ce ne arată sau a ceea ce ne ascunde (și a ce ne imaginăm că ar putea să arate).

Într-un fel, ecranul își poate schimba forma pe care o capătă în conștiința noastră. Ecranul este, cu o expresie englezească, a shape shifter.

Îmi vine în minte filmul "Zelig", al lui Woody Allen, în care un tip banal are o abilitate uimitoare de a-și adapta trăsăturile, uneori și culoarea tenului, în funcție de cei cu care se întâlnește.

Cameleonul uman care este Zelig se "mulează" după ceilalți, le imită aspectul fizic, camuflându-se astfel pe sine (dacă putem vorbi despre "sine" în cazul lui).

În mințile noastre, și pentru mințile noastre, ecranul este un Zelig, dar fără să ne dăm seama de acest lucru. Natura sa – "ecranitatea" ecranului, cum ar zice Heidegger, adică ceea ce îl definește esențial ca obiect – este una de Zelig.

Și cu asta ajung la ultimele două roluri la care m-am gândit:

6-7) Public și instanță.

Există un ecran între tine și alți oameni. Nu știi cine sunt ei, dar s-ar putea ca ei să te vadă, s-ar putea să vorbească despre tine, fiindcă nu poți concepe să nu fii luat în seamă. Ar însemna că nu contezi, că ești pasabil, adică, la limită, că nu exiști.

Ce se întâmplă în mintea ta?

"S-ar putea", această posibilitate pe care o conștientizezi, creează o relație de tip actor-public. Ecranul pus între tine și lume, între tine și orice grup misterios despre care nu știi cum te-ar putea recepționa, te transformă, măcar uneori sau măcar pe alocuri, într-un actor.

Te afli în Scenă. Publicul e dincolo de ecran. Publicul e ne-cunoscutul. Ești în vizor, ești o miză, deci te modifici.

Cum te modifici?

Vrei să te cunoască. Vrei ca ne-cunoscutul să cunoască singurul lucru pe care îl cunoști cât de cât, pe tine însuți. Pe de-a-ntregul? Nu. Doar părțile pe care tu alegi să le arăți. Pe de-a-mpartea.

Dar dacă te temi de ce ar putea descoperi publicul? Dacă te temi că ai putea arăta și ceea ce nu-ți dorești? Dacă ar apărea scăpări, gafe, rateuri?

Dacă nu stăpânești jocul? Dacă nu controlezi Scena?

Atunci publicul se transformă în instanță. Ești ori tu, ori "el".

Dacă atribui valoare necunoscutului doar pentru că se află acolo, undeva, dincolo de ecran, dacă îi încarci cu putere pe ceilalți, pe străini, doar pentru că sunt misterioși, mulți sau potențial critici, atunci te predai în mâinile lor.

Scena devine boxa în care te acuzi singur. Iar ecranul devine adevărata instanță de judecată: doar el este real, până la proba contrarie. Toți cei din "spatele" lui sunt doar proiecții.

Și, vorba lui Al Pacino, în "Heat", când credea că a luat urma bandei lui De Niro și se prinde că a căzut într-o capcană: "Vreți să știți la ce se uită? La noi".

Urmăritul devine urmăritor și urmăritorul devine urmărit.

Pe Scenă, invizibilul prinde viață în mintea noastră. E suficient să crezi că există un public. Și e suficient să existe un ecran ca să crezi că există un public.

E suficient să fii vizibil pe un ecran ca să te lași judecat de o instanță invizibilă.

P.S. Dacă putem să vorbim despre atâtea roluri diferite pe care le joacă ecranul, e obligatoriu să adăugăm încă unul, al optulea, ca o categorie superioară: protagonist.

Adică primul actor.